După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Zise Enlil Consiliului Zeilor: „Să-i facem Sophiei un trup mai mic, după chipul și asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot Pământul, care nu-i va mai fi trup, ci temniță”.
2. Atunci, luând Enlil țărână din pământ, făcu un trup omenesc după chipul său și o mută pe Sophia în el.
3. Apoi aduse Enlil asupra „omului” somn greu și luă una dintre coastele lui, din care făcu un nou trup. Iar pe Sophia o separă cu mânie în două spirite, pe care le închise în cele două trupuri, unul bărbătesc și unul femeiesc. Enki fu numit bărbatul iar femeia, Ninhursag. Sophia dispăru, Gemenii Divini se născură.
4. Copiii crescură într-un an cât alții în șapte. El înțelegea misterele a tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească și inventă în timp scrierea, gramatica, matematica, legile, astronomia și calendarul, motiv pentru care a fost considerat zeul înțelepciunii. Ea era la fel de inteligentă ca el, nimic din cer și de pe Pământ nefiindu-i necunoscut. Magiciană fără pereche, stăpânea cuvintele puterii, pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întrerupea din vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului.
5. Sădi Enlil o grădină în Eden, spre răsărit, și puse acolo „oamenii” pe care-i făcuse ca s-o lucreze și să o păzească. Titluri nobiliare le dădu, rege și regină a Pământului îi numi.
6. Când Gemenii împliniră opt ani, zeul le arătă toate animalele și plantele Pământului, făcute de Sophia, să le studieze și să le îngrijească. Iar ei așa făcură și stăpâniră planeta cu tot ce se afla pe ea.
7. Când au mai crescut, Enlil îi dădu poruncă lui Enki: „Iată, femeia e os din oasele tale și carne din carnea ta. De toate femelele animalelor poți să te bucuri dar de «fructul» surorii tale să nu te atingi, căci în ziua în care o vei face vei muri negreșit!”.
8. Nu fu deloc ușor pentru Enki să respecte porunca. Ninhursag era plină de viață, farmec și voluptate, îmbrăcată cu încântare, afecțiune și tandrețe. Fața ei era frumoasă, ochii strălucitori iar buzele dulci. Totul se înveselea la apariția ei maiestuoasă. Mai ales tânărul zeu.
9. Pe când aveau vreo douăzeci și opt de ani, Enki nu mai suportă iubirea pentru sora sa, care îl măcina. Așa că, într-o zi, o întrebă: „Enlil a zis el, oare, să nu mă ating de orice femelă?”. Iar Ninhursag îi răspunse: „De femelele animalelor poți să te atingi numai de mine nu, ca să nu mori”.
10. Atunci Enki îi spuse: „Nu, nu voi muri! Enlil știe că în ziua în care voi gusta din «fructul» tău vom fi ca el, cunoscând binele și răul”.
11. Iar femeia, socotind că fratele ei are dreptate și, în plus, este plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, se hotărî să guste din „fructul” oprit.
12. „Eu nu cunosc bărbatul, eu nu cunosc dragostea”, îi spuse ea lui Enki. „Ajută-mă să cunosc secretele sexualității, ajută-mă să cunosc iubirea”.
13. Se împreună Enki cu Ninhursag, care astfel îi cunoscu bărbăția. De cinci ori o cuprinse în brațe, de zece ori în brațe o strânse. De fiecare dată țipătul ei de plăcere îi făcea penisul să ude șanțurile, sămânța sa formând un lac întreg.
14. Enki și femeia lui stăteau amândoi goi în Grădina Edenului și nu se rușinau. Iubirea lor creștea pe zi ce trece, actele lor sexuale se înmulțeau.
15. „Îmi voi așeza patul rodnic”, gândea adesea Ninhursag, „îl voi acoperi cu plante de culoarea lapislazulului, o să-mi aduc acolo iubitul, o să-l aduc acolo pe Enki. El își va pune mâna în mâna mea; somnul său e atât de înviorător, apăsarea inimii lui pe inima mea, plăcerea sa este atât de dulce!”.
16. Într-o zi, după ce s-au iubit, adormiră pe iarbă, între copaci. Când își deschiseră ochii seara, văzând că erau goi, se grăbiră să se îmbrace, însă hainele lor erau de negăsit. Așa că își cusură frunze de smochin ca acoperăminte.
17. Iar când auziră glasul lui Enlil, care se plimba prin Grădină în răcoarea serii, se ascunseră de fața lui printre pomi.
18. „Enki, unde ești?”, îl strigă Enlil. Răspuns-a acesta: „Am auzit glasul tău și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”.
19. „Din ce pricină ești gol? Nu cumva ai gustat din «fructul» de care ți-am poruncit să nu te atingi?”, întrebă zeul furtunii.
20. Răspunse Enki: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat «fructul» și l-am gustat”.
21. Și zise Enlil către femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Iar ea îi spuse: „Enki m-a amăgit și m-a siluit. Mâinile sale murdare și le-a pus pe mine și s-a forțat în mine”.
22. Ea își privi fratele cu privirea morții, îi vorbi cu vorbe de mânie și strigă la el cu strigătul vinovăției.
23. Dându-i crezare femeii, zis-a Enlil către Enki: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii. Blestemat va fi pământul pentru tine! Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei!”.
24. Apoi convocă Consiliul Zeilor, unde Ninhursag își formulă plângerea împotriva fratelui ei. „Iată, Enki s-a făcut ca unul dintre noi, deflorându-și sora”, zise Enlil Consiliului. „Și acum nu cumva să o lase grea ca să trăiască Sophia în veci! Trebuie să ajungă Gemenii Divini egali cu noi, făuritorii lor, care putem vedea departe, care știm totul și vedem totul? Oare trebuie să fie ei înșiși zei?”.
25. Decizia Consiliului fu unanimă: Enki și Ninhursag trebuiau despărțiți, pentru a nu se înmulți. Enki trebuia izgonit din Grădina Edenului.
26. Tânărul fugi și se ascunse în casă. Însă zeii Celești îl găsiră. În casă intră primul zeu și pe Enki îl împunse cu un ac în obraz, adormindu-l. În casă intră și al doilea, care-l lovi-n obraz cu o bâtă. În casă intrară încă trei și cu toții îl legară și îl luară pe sus.
27. După ce îl izgoni pe Enki, Enlil puse sfincși cu săbii de flacără vâlvâietoare pentru a păzi drumurile către Grădina Edenului, ca el să nu se mai poată întoarce vreodată.
28. Ninhursag își căută iubitul peste tot, plângând și smulgându-și părul din cap. Asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mielușelul ei, așa era și inima ei frântă pentru Enki.
29. „O, frate al meu, o, stăpâne plecat pe tărâmul tăcerii, revino cu chipul de altădată și stavilă pune durerii! Revino în lume, revino că tare mi-e sete din ochi să-ți sorb chipul pe-ndelete! Mi-s brațele grele, întinse mereu întru a ta ocrotire, trudite-s de-atâta așteptare, trudite-s de-atâta dorire! O, frate, bărbate, stăpâne al iubirii fără de nume, revino în casa ta dragă, întoarce-te-n lume!”
30. „Zac precum juncana care muge, stau precum oaia behăind după mieluțul ei. Zac precum juncana care muge, stau precum capra behăind după ieduțul ei. În sanctuarul din adâncuri îl voi căuta! În sanctuarul din înalturi îl voi căuta! Eroul, stăpânul meu, pe unde-i? Mi-e gândul doar la el! Ah, cel flămând de mine, mi-e gândul doar la el!”
31. Fără a sta prea mult pe gânduri, se decise să-și urmeze sufletul-pereche. Bătu la poarta Grădinii Edenului strigând: „Portarule, portarule, grăbește-te și porțile deschide mai curând! Nu pregeta, portarule, o clipă și lasă-mă să ies din Grădină. Căci altfel, dacă vrerea ți-e haină, din temelii voi dărâma poarta ușor. Voi smulge ușa cea mare din canaturi, voi frânge balamale, prag, zăvor și porțile cu laturi multe, grele, să le dobor nu mi-ar fi prea greu”.
32. „O, zeiță Ninhursag, în poarta grea nu ciocăni!”, îi răspunse paznicul porții. „Merg să-i dau de veste zeului Enlil, stăpânul meu”.
33. Zeul furtunii o lăsă să plece cu o condiție: să-și lase în urmă însemnele regale și titlul de regină a Pământului. Ninhursag își lepădă degrabă coroana, cerceii, șiragul de perle, găteala scumpă de la piept, brâul cu piatra nașterii, brățările și veșmintele din partea de jos a trupului. Ieși din Grădina Edenului și se îndreptă către iubitul ei frate, pentru a se desfăta cu iubirea lui.
34. În Dilmun, un loc pur, curat și strălucit, unde leul nu omora, lupul nu fura mielul, necunoscut era câinele care ucidea copii, necunoscut era mistrețul care devora grânele, Enki construi orașul Eridu, numit și Urudu sau Nunki.
35. Acolo se împreună cu femeia lui care, zămislind, o născu pe Iștar. După ce fata crescu, Enki se împreună și cu ea, din uniunea lor ivindu-se Ninkurra. Zeul o însămânță și pe aceasta, care dădu naștere unei noi fete, Uttu. Bineînțeles, nici Uttu nu scăpă nefecundată. Și astfel Sophia se împărți în mai multe zeități, spiritul ei fiind și în Gemenii Divini, și în copiii lor.
36. În acest timp, Enki și Ninhursag creară și alți copii pe cale artificială. Primii astfel născuți au fost Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanșe, Azimua, Ninti și Enșag. Aceștia se înmulțiră și numărul lor crescu foarte mult în timp.
37. O parte dintre ei urmau ordinele lui Enlil. Faptele lor bune îi ajutară să evolueze spiritual astfel încât, după moarte, spiritele lor deveneau îngeri. Anunna se numiră ei, zeii cerului.
38. A doua parte rămase fidelă Gemenilor Divini. Faptele lor rele îi duseră la involuție spirituală. Igigi, zeii pământului, după moarte deveneau demoni.
39. După ce unul dintre ei vărsă sângele altuia, cele două familii se separară. Igigi rămaseră în Eridu, iar Anunna își construiră cetatea Bad-tibira.
40. Văzând că Gemenii se înmulțesc considerabil, Enlil se hotărî să coboare din înălțimi pentru a-i opri. Având nevoie de un trup în lumea materială, la adăpostul nopții o însemină artificial pe Ninhursag și se încarnă în copilul astfel născut.
41. Enki aștepta ca soția sa să nască pentru a înghiți copilul la fel ca Sophia pe Theletos. Însă Anunna o ajutară să fugă cu nou-născutul în pustiu, pentru a nu fi găsită. Enki se aprinse de mânie pentru că nu-i putu afla ascunzătoarea. De supărare își înghiți toate fiicele, în afară de Iștar, la fel cum Sophia îl asimilase pe eonul ei pereche. Iar Sophia rămase împărțită acum în trei zeități.
42. La treizeci de ani, când devenise bărbat în toată firea, Enlil îi adună pe Anunna și porni la luptă împotriva clanului Igigi. Mulți ani dură crâncenul război, însă în final Enlil fu victorios. Lui Enki îi închise trupul în lumea subterană iar spiritul într-o lume imaterială, Tartaros. Pe Igigi îi condamnă la muncă silnică, se înscăună ca rege al Pământului și și-o luă ca soață pe Ninhursag, care i-l născu pe viteazul Ninurta. Și rămase printre zei pentru a se asigura că Sophia nu va obține nicicând prea multă putere.
43. Însă Enki nu renunța ușor. Avea nevoie de o nouă armată pentru a-și învinge dușmanul și a-și recupera tronul. Avea nevoie să apară omul.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Pe când nimic nu avea nume și nicio soartă nu fusese încă dată, în Haosul devenit închisoarea materiei Sophia își atrase șapte inamici. Își amestecă apele cu cele ale Soarelui, se folosi de forța creatoare a vieții căpătată de la Tatăl ceresc și, prin Poarta cerului – astrul zilei, își atrase alături de ea temnicerul și încă șase eoni, pe care îi împresură cu materie.
2. Întâi o pereche de eoni cărora le făuri două planete ca trupuri. Mai înainte ca ei să fi crescut în vârstă și în statură până unde le-a fost scris, altă pereche fu atrasă și închisă în alte două planete, mai mari decât primele. La scurt timp al cincilea eon se născu în temnița materiei și apoi al șaselea, egal cu el ca statură.
3. Mare fu spaima celor șase când realizară că au fost târâți din ceruri în închisoarea celei pe care o întemnițaseră. Groaza îi împresură, înfiorându-le trupurile pe care tocmai le căpătaseră. Disperarea îi cuprinse, încolo și-ncoace alergau, gata s-o sfărâme pe Sophia. Nesuferite erau faptele lor și necugetate le erau mișcările.
4. Văzându-i vulnerabili și prinși în capcana ei, Sophia se hotărî să îi distrugă. Aflându-i planul, noii deținuți se înspăimântară. Unul dintre ei veni însă cu o soluție. El trasă o dreaptă hartă a cerurilor și rosti un descântec care făcu somnul să cadă asupra Soarelui, închizând poarta care îi permitea răzvrătitei să atragă eoni în cușca ei. Nu înainte ca ea să-l atragă și pe Enlil, marele ei inamic.
5. „Să fie el salvatorul nostru”, strigară într-un glas eonii. „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va elibera; el, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Enlil, eroul!”.
6. În inima Adâncului își făcu apariția Enlil, cel mai iscusit și mai înțelept. Atrăgător îi era chipul, ochii îi scânteiau strălucitori, mândru și impunător îi era mersul, mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i. Închis în trupul cunoscut de muritori ca planeta Jupiter, era cel mai nobil și cel mai mare dintre toți. Iar când buzele sale se deschideau, foc năprasnic ieșea printre ele.
7. Când se apropie de celelalte planete, ele abătură asupra lui grozavele lor trăsnete, îmbrăcându-l în aură. Întâi trecu pe lângă Neptun, care îl pregăti pentru sarcinile sale viitoare. Materia acestuia îl mări pe Enlil, care părea să aibă două capete. Uranus născu patru sateliți ce se-nvârteau ca niște vârtejuri și îi dădu să-i stăpânească. Saturn îi stabili orbita, îndreptându-l către centrul sistemului solar. Enlil făcea valuri care pe Sophia o supărau. Eonii nu mai erau în pace, ci-n aprigă furtună se aflau acum.
8. Pregătindu-se de mult-așteptata confruntare, răzvrătita născu unsprezece monștri din trupul ei enorm, care mârâind și agitându-se alături de ea mergeau. Ea își încoronă cu aure sateliții, dându-le aspect de zei. Pe primul născut dintre cei care-i alcătuiau curtea, Kingu, între ei îl făcu cel mai mare și conducerea bătăliei în mâinile lui o încredință.
9. „O adunare a ei și-a făcut, și-i mânioasă peste poate”, se alarmară cei șase eoni. „Nemaivăzute arme și-a luat, și monștri a născut. Cu totul unsprezece pe lume a adus. Iar dintre acești monștri, ce curtea sa o alcătuiesc, pe unul Kingu, ce-ntâiul său născut a fost, mai mare peste ei l-a pus și o tăbliță a destinului i-a dat, făcându-l astfel ca noi”.
10. Apropiindu-se de inelele lui Saturn, Enlil le spuse celor șase: „Dacă va fi, atunci, să vă răzbun, viețile să vi le scap, pe fioroasa Sophia s-o răpun, cheamă a zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.
11. Saturn își deschise gura și lui Pluto, sfetnicul său, îi dădu poruncă: „Pe drumul tău, tu pleacă acum și pe la toți zeii să treci, iar ceea ce-ți voi spune ție, tu lor să le-o repeți”.
12. Trecând pe la ceilalți eoni-planete, Pluto îi convinse să îl declare pe Enlil rege. Bucuroși că altcineva va lupta în locul lor, cu toții fură de acord. „Enlil va fi rege”, i-au spus ei. „Du-te și să terminăm odată cu Sophia!”.
13. Primindu-și titlul de rege al eonilor, Enlil își luă flacăra strălucitoare, își făcu un arc în vârful căruia puse un trăsnet apoi făuri o plasă, în ea pe răzvrătită să o prindă. Pe lângă cei patru sateliți de la Uranus primi încă trei de la Saturn. Îi trimise pe toți șapte înainte apoi porni pe drumul său cel drept, spre furioasa Sophia îndreptându-se. Zeul s-a apropiat să-i cerceteze regatul, planurile lui Kingu să le afle.
14. În timp ce se apropia, drumul său devenea nesigur. Direcția i se pierdu, faptele îi deveniră buimace. Chiar și sateliții săi începură să se miște ciudat. Când ajutoarele sale, ce alături de el mărșăluiau, pe viteazul Kingu îl văzură, vederea li se încețoșă.
15. Răzvrătita bolborosi ceva, picioarele i se mișcau de furie încolo și-ncoace. Inamicul ei își ridică trăsnetul furtunii, cea mai teribilă armă a sa. Sophia și Enlil, cei mai puternici zei, unul spre celălalt se îndreptau. Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul se pregătea.
16. Zeul plasa și-o întinse pentru a o prinde. Vântul Turbat, cel mai îndepărtat satelit, de fața ei se-apropie. Când ea deschise gura, cu totul să-l înghită, Enlil în ea îl aruncă pe Vântul Turbat. Vântul Furtunii îi atacă apoi mijlocul. El o săgetă cu un trăsnet divin plin de strălucire și burta i-o sparse. Mațele toate i le tăie, tot pântecul i-l pârjoli. Și astfel o supuse, răsuflarea ei se stinse.
17. După sfârtecarea Sophiei, oastea ei fu spulberată. Sateliții ce-alături de ea stăteau de spaimă fură cuprinși și tremurau. Spatele l-au întors și gata să fugă erau, viețile ca să își scape. Însă Enlil în plasă îi aruncă, în capcană îi prinse și mâinile li le legă. Strâns legați, ei nu mai puteau să scape.
18. Iar lui Kingu, căpetenia oștii Sophiei, Enlil îi luă orbita și de brâu și-o legă. Apoi înconjură Soarele și se întoarse la locul victoriei sale pentru a-și întări puterea. Zeul se opri să privească trupul inert al răzvrătitei. Să o împartă în două el se gândi și, ca pe o scoică, în două părți o desfăcu. Cu arma sa cerească îi tăie căpățâna. Tăie văile prin care sângele ei curgea, râuri din ele să curgă. Din sânii ei el făcu munții cei sfinți și între ei izvoare făcu, din ele râurile să se adape. Astfel se născu planeta Pământ.
19. Cealaltă jumătate a ei ca o oglindă pe cer o așeză, o planetă geamănă a Pământului. Luceafărul sau Venus va fi numită ea mai târziu de muritori, care o vor venera pentru nenumărate veacuri.
20. Trupul despărțit în două al Sophiei continuă să plutească prin spațiu, în jurul Soarelui, alături de corpurile părăsite de eonii care se întoarseră în ceruri. Cine a înțeles lumea a găsit un cadavru, iar cine a aflat cadavrul e mai presus de lume.
21. După multă vreme, atât de multă încât nimeni n-a putut-o măsura, Sophia și-a revenit după cumplita luptă. Trupul ei pe jumătate mai mic, Pământul, se răcise, iar puterile îi reveniră într-o mică parte.
22. Astfel încât, în apele trupului său, Sophia dădu naștere unor mici ființe, rupând bucățele din Enlil și închizându-le în materie. Germeni tereștri de esență sufletească își făcură apariția în închisoarea materială, mici spirite pe care zeița le închise în nesfârșitul ciclu al reîncarnărilor, pentru a nu se mai putea întoarce vreodată la sursă.
23. În timp, răzvrătita dezvoltă acele mici ființe într-o multitudine de plante și animale. Din pământ crescu iarbă, care face sămânță după felul și după asemănarea ei, și pomi roditori, cu sămânță, după fel. Făcu Sophia animalele cele mari din ape și toate ființele care mișună prin ape, fiarele sălbatice după felul lor și toate târâtoarele pământului după felul lor.
24. Și le binecuvântă Sophia și le zise: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor, fața pământului și înaltul cerului”. Iar ele se înmulțiră.
25. Enlil nu putu sta degeaba. Simțindu-se slăbit din cauza spiritelor rupte din el, închise pe Pământ, decise să le elibereze pentru a se întregi. Trimise un asteroid uriaș de pe orbita lui Jupiter pentru a lovi trupul Sophiei. Însă răzvrătita rezistă și continuă să dezvolte viața.
26. Enlil trimise o sumedenie de meteoriți pe suprafața Sophiei, care au distrus două treimi din viețuitoarele Pământului. Însă și după această lovitură zeița reuși să creeze viață, mai înverșunată ca niciodată.
27. O stea masivă explodă din voia zeului, trimițând radiații ucigătoare pe Pământ. Din nou Sophia își reveni și dădu naștere vieții.
28. Enlil mai lovi de câteva ori Pământul cu multe corpuri cerești căzute din spațiu, radiații, îngheț și erupții vulcanice. Peste toate trecu Sophia, dezvoltând în continuare viața pe trupul ei. Astfel încât zeul se văzu nevoit să o oprească într-un mod diferit. O despărți în două ființe diferite.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Pe când în înălțimi cerul nu fusese încă numit iar jos pământul nu exista, când zeii nu erau încă aduși întru ființă iar timpul nu începuse să se scurgă, în nevăzutele și inefabilele înălțimi exista doar o primă lumină binecuvântată, nestricăcioasă și infinită.
2. Marele spirit invizibil, etern și nenăscut, inefabil și incomprehensibil, a stat într-o profundă liniște și tăcere de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani.
3. „Ce farmec are eternitatea atunci când ești singur?”, se întrebă el la un moment dat. „Care e rostul veșniciei atunci când nu ai cu cine să o împarți?”
4. Realizând că singurătatea nesfârșită este un blestem, cel prin sine născut o emană din tăcerea lui vie pe feciorelnica Ennoia, mama tuturor văzutelor și nevăzutelor, împărțindu-se astfel în doi eoni. Mare îi fu bucuria când se văzu scăpat de singurătate.
5. Însă Anu, eonul eonilor, nu se mulțumi cu atât. El determină trimiterea din sine a tuturor lucrurilor și puse ceea ce a produs în Ennoia, întocmai cum o sămânță este așezată în pântec.
6. Ea își primi sămânța și rămase grea, născându-l pe Enlil, eonul egal și asemănător cu cel care l-a produs. Acesta este singurul care poate să cuprindă măreția Tatălui, întrucât tuturor celorlalte ființe le este nevăzut și necuprins.
7. Odată cu Fiul luă ființă și Aletheia, cei doi împreună cu părinții lor fiind rădăcina tuturor lucrurilor.
8. Înțelegând de ce a fost făcut, Enlil își îmbrățișă jumătatea iar ea născu o nouă pereche de lumini. Ele au adus întru existență alți eoni care, la rândul lor, se înmulțiră.
9. Văzându-se înconjurat de urmași, Tatăl se bucură nespus și împărți cerul în treisprezece părți. El și Ennoia o păstrară pe cea de sus, iar în următoarele așezară câte o pereche de lumini. Privi Anu toate câte făcuse și fu mulțumit. Apoi se odihni.
10. În timp ce se odihnea, în al treisprezecelea cer eonul Sophia se aprinse de patimă, dorindu-și să devină mamă. „De ce aceia din cerurile de sus pot avea copii iar eu nu?”, se întrebă ea. „De ce nu pot fi și eu ca ei? De ce nu-mi pot oferi iubirea nețărmuită unei ființe ieșite din mine? De ce?”
11. Hotărându-se să schimbe lucrurile, Sophia își îmbrățișă perechea, pe Theletos, sperând că va deveni astfel mamă. Însă săvârși o mare nelegiuire sub motivul iubirii, înghițindu-l fără voie pe Theletos. O influență a nesocotinței căci ea nu avea, precum Enlil, o comuniune cu desăvârșitul Tată. Prin urmare, nu putea rămâne grea.
12. Dându-și seama că are nevoie să cerceteze natura Tatălui pentru a putea concepe, Sophia privi către înalt. Văzu lumina vălului lui și cugetă în sinea ei: „Mă voi duce în tărâmul acela, voi lua lumina care este cea mai înaltă din înalt și voi crea pentru mine din ea eoni de lumină”. Apoi încetă să mai săvârșească misterul celui de-al treisprezecelea eon și plecă spre lumina din înalt, pe care o văzuse.
13. În timp ce urca, Sophia înceta misterele tuturor cerurilor prin care trecea, luând purificarea luminilor eonilor. Din pricina aceasta toți se mâniară pe ea și o dușmăniră. Însă marele Enlil nu emană tot ce era purificat din puterea sa lăuntrică, și nu dădu nici ceea ce era purificat din a sa lumină, la fel ca restul eonilor. Era și el mânios pe Sophia și o dușmănea foarte tare, fiindcă a îndrăznit să meargă spre lumina aflată deasupra tuturor.
14. Ajungând în cerul cel mai de sus, Sophia încercă să cuprindă măreția Tatălui. Se repezi la el, îl prinse și îl prăvăli, astfel încât esența lui se uni cu măruntaiele ei. Însă se trezi prinsă într-o agonie a minții din cauza naturii lui de necercetat și aruncată înapoi spre sine, fiind în primejdia de a fi absorbită de măreția lui și dizolvată în esența lui absolută.
15. Toate cerurile fură cuprinse de spaimă și disperare, eonii temându-se de o urgie nemaivăzută. Pentru a salva lumea, Enlil o trase pe Sophia în afara inefabilei măreții a Tatălui, apoi emană din el însuși o mare putere cu chip de leu, pe care o trimise în tărâmul cel mai de jos. Din porunca Tatălui o prigoni pe Sophia în cel de-al treisprezecelea cer pentru ca ea să vadă puterea de lumină cu chip de leu, să o râvnească și să meargă după ea.
16. Sophia se uită dedesubt și văzu puterea de lumină în Haosul care fusese al treisprezecelea cer; și nu știu că era a lui Enlil, ci crezu că era lumina pe care o văzuse la început în înalt. Ea coborî din cele douăsprezece ceruri și se apropie de puterea de lumină cu chip de leu pentru a o înghiți ca pe Theletos.
17. Dar toate emanațiile materiale ale lui Enlil o împresurară și o asupriră, iar marea putere de lumină cu chip de leu înghiți puterile de lumină din Sophia. Apoi le prefăcu într-o substanță amorfă, pe care o aruncă în Haos. Lumina ei fu substanța materiei din care s-a format lumea.
18. Când se petrecură acestea, Sophia ajunse să fie tare vlăguită. „Puterea mea a început să se micșoreze în mine. Și îmi lipsește lumina”, gândi ea. Văzându-se închisă în materie, își schimbă patima în venerație pentru Tată:
19. „Doamne, lumină a puterilor, nu mă lăsa acum să fiu lipsită de lumina mea. Izbăvește-mă de materia acestui întuneric, ca să nu mă adâncesc în el. Nu lăsa ca acest întuneric să mă cufunde, nu lăsa ca această putere cu chip de leu să înghită cu totul puterea mea întreagă și nu lăsa ca acest Haos să înconjoare puterea mea. Nu întoarce fața ta de la mine, căci sufăr foarte tare. Ascultă-mă și izbăvește degrabă puterea mea!”
20. Pe măsură ce slăbea, tot mai multă lumină prefăcându-i-se în materie, Sophia continua să se roage: „Fie ca acum, în vremea aceasta, Lumină a luminilor, întunericul și materia pe care le-au adus emanațiile lui Enlil să devină o cursă pentru ele, și fie ca ele să fie prinse acolo. Și răsplătește-le pe ele și adu rușine asupra lor. Fie ca ele să rămână în întuneric și să nu vadă lumina. Fie ca ele să vadă Haosul pe vecie și fie ca ele să nu privească spre înalt. Coboară asupra lor răzbunarea și fie ca judecata ta să pună stăpânire peste ele. Să se prăbușească și să fie în întuneric cei care vor să ia lumina de la mine. Să se întoarcă în întuneric cei care mă prigonesc și spun: Am ajuns stăpâni peste ea. Lovește-i, Tată, pe cei care au luat puterea mea de la mine; și ia puterea de la cei care au luat-o pe a mea de la mine. Să se coboare peste Enlil întunericul și când îl vei judeca, să iei de la el puterea lui; și fapta pe care el a urzit-o ca să-mi ia puterea, fie ca tu să o iei pe a lui. Să slăbească toate puterile luminii din el și să-i ia măreția un altul din cei cu puterea întreită”.
21. Însă Tatăl refuză să-i dea ascultare și o lăsă în temnița formelor plăsmuite, pe care Fiul o împresură cu bariere de nepătruns, pentru ca ea să nu se poată întoarce vreodată în cerurile de sus. Două ziduri de materie făuri el din lumina Sophiei aruncată în Haos, apoi înconjură închisoarea cu un strat de energie, o sferă magnetică impenetrabilă. Își lăsă puterea luminoasă cu chip de leu în interior, ca poartă a cerului către lumea materială, pentru a o putea vizita după plac. Prin acea poartă, numită din acel moment Soare, eonii au continuat să o asuprească pe Sophia, săvârșindu-și misterele asupra temniței ei.
22. Iar ea rămase vreme îndelungată închisă într-o sferă de pământ, plutind prin Haos în jurul Porții, așteptându-și izbăvirea. Care refuza să apară.
23. Văzând că nu-și poate căpăta libertatea iar Tatăl refuză să-i ofere răzbunarea pe care o ceruse, Sophia se decise să-și facă singură dreptate. Căpătând darul de a deveni mamă după împreunarea forțată cu eonul eonilor, ea generă copii fără acordul nimănui. Își atrase alături de ea temnicerul și încă șase eoni, pe care îi împresură cu materie. Astfel a luat naștere sistemul nostru solar, planetele fiind trupurile în care ea și-a ferecat dușmanii. Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului.