După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Aflând ce s-a întâmplat, Marduk îl chemă pe fiul său, Nabu: „Anu ți-a promis că oamenii nu vor pieri din pricina tainelor ce le-au fost descoperite, ci numai Veghetorii vor fi pedepsiți? Ei, bine, te-a înșelat. Iată planul zeilor celești pentru Pământ, cărora le-ai oferit fidelitatea ta”.
2. Pe o mare de sticlă, asemenea cu cristalul, îi arătă viitorul. Nabu văzu prăpăd pe Pământ, întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, cerul care se prăbuși pe el, munții agățați deasupra munților, colinele scufundate în coline, copacii rupți și aruncați într-o mare genune și oameni îngroziți, care fugeau în toate părțile, încercând să scape de urgie. Iar la urmă un potop care se revărsă pe întregul Pământ, distrugând toată suflarea.
3. Profund dezamăgit de împăratul ceresc, care plănuia să distrugă oamenii pe care el încerca să îi salveze, Nabu se hotărî să își ajute tatăl. Marduk îl trimise să le ducă oamenilor religia, inventată de Enki pentru a-și asigura sprijinul muritorilor. Nabu deveni primul preot al Pământului, mâna dreaptă, mesagerul, scribul și moștenitorul lui Marduk, care îl înscăuna în cetatea Sippar, noua capitală a lumii.
4. Apoi, Marduk porni să își salveze tatăl, către vârful Omu din munții ce înconjurau Grădina Edenului. Când decolă cu Discul Înaripat, aparatul său de zbor, pământul se cutremură, norii se împrăștiară iar apele se tulburară. În urma sa, un imens nor de pulbere acoperea câmpiile.
5. Pe vârful Omu el ajunse, rupse lanțurile de pe columna ce atingea cerul, își luă tatăl în Discul Înaripat și îl duse în casa subpământeană a lui Enki. Acolo îi convocă pe mai marii zeilor Igigi și le spuse că el, Marduk, este fiul și moștenitorul zeului înțelepciunii, adevăratul conducător al Pământului. Și că el, Marduk, îi va conduce pe Igigi, semizei și oameni într-un nou război împotriva zeilor Anunna, pentru a recupera tronul planetei.
6. Iar ei i se închinară lui Enki, fiindcă i-a dat lui Marduk stăpânirea. Și i s-au închinat mărețului Marduk zicând: „Cine este asemenea lui și cine poate să se lupte cu el?”
7. Întors la suprafața pământului, Marduk convocă Consiliul Zeilor. Toți marii Anunnaki, celești și pământeni, se strânseră la cererea lui. Anu conducea adunarea, la dreapta lui se afla Enlil și fiul acestuia, Ninurta, lângă el. În stânga împăratului celest stătea zeița Ninhursag, la stânga ei șezând Iștar, marea prințesă a Pământului.
8. În fața marilor Anunnaki, Marduk își declară originea. „Nu Enlil e tatăl meu, așa cum se crede”, zise el. „Ci Enki, adevăratul rege al Pământului. Prin urmare, tronul lui mi se cuvine mie, fiul și moștenitorul lui de drept!”.
9. După ce opri murmurul din sală, Anu refuză cererea tânărului zeu. „Nu e posibil așa ceva”, zise el. „Ești fiul lui Enlil și toată lumea știe asta. Nu încerca să-i furi moștenirea lui Ninurta, fratele tău cel mare, primul fiu și moștenitorul lui Enlil”.
10. Însă marea zeiță Ninhursag luă cuvântul. „Are dreptate fiul meu”, spuse Consiliului. „Când Enlil era plecat de pe Pământ, Enki m-a vizitat în casa mea și m-a lăsat grea. Marduk este, într-adevăr, fiul zeului înțelepciunii. Iar după legea lui Anu, tronul Pământului este într-adevăr al lui”.
11. Enlil nici nu voi să audă. Ceru Consiliului să fie dată afară din sală marea zeiță, amenințând că va ucide cu sceptrul lui uriaș câte un zeu pe zi dacă ei nu i se interzice accesul la judecată. Anu îi acceptă fiului său cererea iar Ninhursag fu izgonită. Iar Consiliul se întruni pe o insulă, departe de ea.
12. Însă mama zeilor și a oamenilor nu putea fi dată deoparte. Se deghiză și își făcu apariția, seducându-l pe Enlil. Îi povesti zeului furtunii o istorioară foarte tristă, despre un fiu căruia i-a fost furată moștenirea. Iar Enlil, care aproba tot ce spunea ea, pentru a o cuceri, recunoscu că fiul legitim trebuie să fie succesorul tatălui său. Auzind asta, Ninhursag își recăpătă înfățișarea reală și ceru Consiliului ca Marduk să primească tronul, cu toții fiind martori la declarația lui Enlil. Însă Anu refuza în continuare să ia o decizie iar judecata se amână.
13. A doua zi, în fața Consiliului fu chemat înțeleptul Nabu, să îi testeze genetic pe cei doi pretendenți ai tronului. Acesta descoperi că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona zeului înțelepciunii. Prin urmare, pretenția sa la tron era îndreptățită.
14. „Nici nu contează dacă e sau nu fiul lui Enki”, răbufni Enlil. „Eu sunt fiul lui Anu iar pe Pământ primul fiu al zeiței Ninhursag. Prin urmare, lumea aceasta e a mea”.
15. Însă Ninhursag îi aminti că Pământul, închisoarea răzvrătitei Sophia, îi fu dat ei, lui Enki și urmașilor lor. Iar Anu chiar îi numise pe ei, Igigi, paznici ai închisorii spiritelor închise în ciclul reîncarnărilor. O parte dintre zei îi dădu dreptate iar împăratul ceresc refuză în continuare să aleagă un rege.
16. Văzând că nu are sorți de izbândă, Enlil îi propuse lui Marduk o întrecere. Sub apă să stea amândoi iar cel care rezistă cel mai mult să primească tronul. Marduk se învoi și cei doi zei se scufundară în apă. Însă Ninhursag îl lovi pe zeul furtunii cu un harpon, încercând să îl facă să renunțe.
17. Enlil plecă să anunțe Consiliul Zeilor cele întâmplate, dar Anu refuza în continuare să aleagă un rege. După legea lui, Marduk era adevăratul moștenitor. Însă nu putea lăsa planeta zeilor Igigi, de Enlil pe tron era nevoie pentru a-i ține în frâu. Așa că se ferea să ia o decizie, lăsând totul la voia întâmplării.
18. În fața Consiliului, Enlil propuse o nouă cursă. De bărci motorizate, de această dată. Marduk însă trișă și îi sabotă rivalului său ambarcațiunea, care se scufundă în timpul întrecerii. Acesta îl atacă pe tânărul său competitor și astfel se încinse o luptă în toată regula, fiind necesară intervenția celorlalți zei pentru a-i despărți.
19. Realizând că întrecerile nu rezolvă nimic, Enlil îi declară război fiului lui Enki și se retrase pentru a-și pregăti armata. Marduk plecă în Egipt, la Behdet, acolo unde își înființase o topitorie de metale din care se făureau arme unice și armuri pentru oastea sa. Acolo îl așteptau soldații săi, acoperiți cu platoșe din fier divin, înarmați până în dinți și gata de luptă. De acolo a plecat oastea lui Marduk să o caute pe cea a lui Enlil.
20. În districtul Ua-Ua, Marduk se îmbarcă în Discul Înaripat. Din tăria cerurilor văzu un grup de dușmani, pe care îi atacă din spate. Din partea anterioară dădu drumul peste ei unei furtuni pe care nici cu ochii nu o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le aduse moartea într-o clipă, nicio făptură nu scăpă cu viață.
21. Într-un alt loc, pentru că nu-și vedeau de sus dușmanii ascunși, Enki și Iștar călătoreau pe apă. Soldații lui Enlil le loviră barca însă Marduk sosi la timp, însoțit de ajutoarele sale, care slujeau ca războinici, fiecare cu fierul divin și cu un lanț în mâini. Au ucis atunci în apă șase sute cincizeci și unu de dușmani. Iar Enki îi spuse fiului său: „Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat prima ta victorie în ținuturile de sud!”.
22. Nu doar Enki s-a bucurat de victoria lui Marduk. În Consiliul Zeilor, Nabu le spuse celorlalți zei: „O, zei din ceruri, să se bucure inimile voastre! O, zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre! Tânărul Marduk va aduce pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie”.
23. Însă pacea era departe, războiul zeilor fiind abia la început. Deși avea o oaste inferioară numeric, Enlil nu renunța.
24. În Egipt, în timp ce oastea rebelilor Igigi înainta spre nord, zăriră două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Waset. Atunci, Enki dădu comanda: „Aceia sunt dușmanii. Marduk să-i măcelărească”. Iar tânărul zeu mare masacru făcu în rândurile inamicilor.
25. Oastea zeilor Anunna se îndreptă spre miazănoapte. Se opri în ținutul lacurilor, cu fața spre marea dosnică a Mediteranei. Inimile lor erau împietrite de frica lui Marduk, care îi urma îndeaproape, în barca lui Enki, cu fierul divin în mână. Și toate ajutoarele lui, înarmate cu arme din fier, erau rânduite în jurul său. Însă nu reuși să-și găsească dușmanii. Timp de patru zile și patru nopți cutreieră apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul.
26. Enki îl sfătui din nou să se înalțe cu Discul Înaripat, iar Marduk își zări dușmanii. Își azvârli Lancea Divină după ei, făcând mare prăpăd în rândul lor. Îi ucise aproape pe toți și luă o sută patruzeci și doi de prizonieri. Puținii care au reușit să scape fugiră pe lângă lacul din miazănoapte, mergând spre Mediterană. Însă Marduk le lovi inimile cu frică iar ei se abătură dinspre lacul de la apus spre apele din regiunea Mer, în scopul de a se ascunde în țara lui Enlil.
27. La graniță mai avu loc o luptă, Marduk executând și capturând trei sute optzeci și unu de inamici. Apoi îi urmări pe supraviețuitori în țara lui Enlil care se înfurie atât de tare încât ieși în fața tânărului zeu pentru o confruntare directă.
28. Prima lor luptă avu loc la Lacul Zeilor, cunoscut de atunci ca Lacul Bătăliei. Marduk reuși să-și lovească adversarul cu Lancea Divină. După ce Enlil căzu, tânărul îl duse în fața lui Enki. Picioarele zeului furtunii erau înlănțuite iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură de ghioagă.
29. Enki își lăsă fiul să decidă soarta dușmanilor capturați iar Marduk începu să-i execute, tăindu-le capetele. Mamei sale, Ninhursag, i se făcu milă de Enlil amintindu-și că, pe Pământ, el soț și fiu îi era. Îl eliberă pe ascuns iar el fugi printr-un tunel subteran.
30. Cuprins de furie văzându-i slăbiciunea, Marduk își renegă mama. Îi smulse coroana de regină de pe cap și în praf i-o aruncă. „De astăzi înainte nu te mai numesc mamă a mea”, îi strigă el. „Dacă ți-e milă de Enlil, atunci el să fie fiul tău!”. Și plecă, furios, să-și caute inamicul. Tânărul Nabu de jos luă coroana și bunicii sale pe cap i-o puse. „Tu ești regina Pământului și așa vei rămâne, indiferent de faptele tale”, îi spuse el lui Ninhursag. Iar ea, plângând, se întoarse în tabăra zeilor Anunna.
31. La adăpostul nopții, pe furiș, Enlil în casa lui Marduk intră. Găsindu-l dormind, fără a sta pe gânduri îi scoase ochii din orbite. Rămas orb, tânărul zeu orbecăi către deșert, unde fu găsit de sora și consoarta sa, Iștar. Zeiță îl vindecă iar după ce își recăpătă vederea, Marduk fu pregătit din nou de luptă.
32. După câtva timp urmă o serie de lupte aeriene. În Discul său Înaripat, Marduk atacă naveta lui Enlil, Pasărea Cerului. Un trăsnet aruncat din carul zeului furtunii distruse Discul, așa că Marduk continuă lupta din cel al tatălui său. Cu arma celor treizeci, o rachetă triplă, ca un harpon, tânărul zeu își atacă adversarul. Lovit, Enlil reuși să se retragă și să se ascundă.
33. Sătui de război, zeii din Consiliu îi cerură sfatul lui Enki, neștiind că el era cel care conducea armata lui Marduk din umbră. Iar zeul înțelepciunii le ceru să-i întroneze fiul amenințând că, dacă voia nu-i este îndeplinită, pe Pământ va elibera toate spiritele defuncților din Lumea de Dincolo. Consiliul se cutremură însă, de teama lui Enlil, nu putu să-i îndeplinească dorința. Iar războiul continuă mai aprig ca niciodată.
34. Pe muntele Olympos din Elada se retrăsese Enlil cu apropiații săi. Spre muntele Olympos din Elada se îndreptară uriașii semizei, copiii zeilor Igigi și ai muritorilor. Cu urlete groaznice urcară pe munte, aruncând în ceruri cu stânci uriașe și cu torțe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdară văzduhul, tăioase și sclipitoare, trecând dincolo de nori. Enlil îi înfruntă cu furie, azvârlind fulgere din cer. Iar lângă el ședea al său fiu, Ninurta, care-nsoțea fiecare fulger cu câte o strașnică săgeată.
35. Pe unul dintre semizei Ninurta l-a atras pe țărmul Mării Egee, unde l-a săgetat, Enlil lovindu-l în același timp cu un fulger. Văzându-și fratele mort, câțiva semizei în urmărirea lui Ninurta porniră. Însă Ninhursag le atrase atenția, seducându-i, lăsându-le timp lui Enlil și Ninurta să-i doboare. După lupte îndelungate, celeștii Anunna obținură victoria. Iar uriașii semizei căzuți lângă mare se prefăcură în stânci.
36. Nici n-apucară Celeștii de victorie să se bucure, că își făcu apariția mărețul Marduk, a cărui forță era de zeci de ori mai mare decât Cea a semizeilor. Înfricoșați, Anunna își luară tălpășița și în Egipt se-ascunseră. Singurul care rămase fu Enlil, care tuna din răsputeri și cu forță iar pământul în jur răsuna cumplit, precum și cerul larg de deasupra și marea și cursurile de apă, chiar și părțile de dedesubt ale planetei.
37. Cu năprasnicul său trăsnet, Enlil reuși să-l doboare pe Marduk. Tânărul fugi spre răsărit, pe muntele Zephon din Canaan, iar regele zeilor îl urmă. Se încinse o nouă luptă după care, cu șerpii săi metalici, Marduk își înlănțui adversarul. Și îi tăie tendoanele pe care le ascunse sub bolovanii unui râu, lăsându-l într-o peșteră neputincios.
38. Toți Anunna înlemniră de groază, văzându-și falnicul conducător înfrânt. Doar Nabu își veni în fire și alergă să-l vindece pe zeul furtunii, cuprins de milă și de îngrijorare. Apoi îl îmbărbătă pe regele Pământului, pentru a continua lupta: „Să chemăm furtuna cu trăsnete-nțesată! Să chemăm și ploile, și vântul! Și trăsnetul ce scapără-n tărie, scoțându-l din iatacu-i, să-l aducem! Să-mpingem carele-nainte, în rând să le punem acum, să le-așezăm!”.
39. Cu Pasărea Cerului zbură Enlil înapoi pe muntele Olympos pentru o nouă provizie de trăsnete și fulgere. Apoi în Tracia, pe muntele Haemus, reluă atacul împotriva dușmanului său. Enlil lovea cu trăsnete și fulgere verzi, orbitoare, iar Marduk îi răspundea, aruncând către el stânci uriașe, cu zgomote asurzitoare.
40. În Sicilia se refugie tânărul zeu, unde Enlil îl răpuse și cu lovituri îl biciui. Când Marduk fu zvârlit jos, ca o zdreanță, pământul gemu cu putere. O flacără țâșni din Discul său Înaripat în valea întunecoasă, stâncoasă și pustie a muntelui când Pasărea Cerului îl trăsni. O mare parte din pământ fu pârjolită de aburii cumpliți, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului. Sub muntele Etna Marduk se ascunse și de acolo spre tabăra sa fugi.
41. Mulți ani dură războiul ce-ntregul Pământ cuprinsese. Multe lupte se dară cu pierderi de ambele părți. Arme teribile, care zburătoare, orașe prefăcute în cenușă, haos peste tot. Oastea lui Marduk, mai numeroasă, era în avantaj, apropiindu-se de victorie. Astfel, Enlil se văzu nevoit să caute victoria prin alte metode. Așa că aduse Luna mai aproape de Pământ, ținând-o încontinuu între planetă și Soare. În acest mod dădu naștere unei cumplite și nesfârșite ierni.
42. Pământul suferea și oamenii odată cu el. Zăpezi nesfârșite, ger tare ca cremenea și vijelii tăioase ca pumnalele loveau nemilos. Și totuși omenirea continua să se înmulțească, mărind oastea lui Marduk.
43. Văzând că iarna sa nesfârșită nu-și atinge scopul, Enlil lovi Pământul cu viruși diverși. Dureri, amețeli, friguri și febră loveau omenirea, precum și boli, epidemii, ciumă și holeră. Nabu, cel peste măsură de înțelept, îi ceru ajutorul bunicului său, creatorul omenirii: „Enki, stăpâne, omenirea geme. Mânia Celeștilor prăpădește Pământul. Și totuși tu ești cel care i-ai făcut. Fă să înceteze durerea și boala, frigurile și febra!”.
44. Enki opri virușii lui Enlil, scoțând două gene vulnerabile din ADN-ul omenirii. Iar oamenii nu s-au împuținat, ci chiar mai mulți ca înainte deveniră. Așa că Enlil prin foamete încercă să-i ucidă: „Fie ca hrana la oameni să nu ajungă; burțile lor să ceară fructele și legumele. Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână. Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare și vântul să bată, pământul să usuce, și norii să se facă mari dar apa să nu-și lase!”.
45. Lui Enki îi ordonă să pună zăvoarele apelor, să-nchidă marea și de oameni s-o păzească. De sus căldură nu venea. Jos apele nu mai curgeau din izvoarele lor. Pântecul pământului nu mai purta rodul, ierburile nu mai creșteau. Gheața și zăpada acoperiseră tot, moartea albă era peste tot. Oamenii sufereau pedeapsa zeilor, cu fețele crăpate de frig și măcinate de foamete. Trăiau cu răsuflarea morții în spate, amețiți rătăceau prin zăpadă, ajungând să-și mănânce propriile fiice. Copiii erau gătiți și mâncați, o casă o mânca pe cealaltă.
46. În casa lui Enki Nabu punea mereu piciorul. În fiecare zi plângea, aducea sacrificii și numele zeului chema. Iar zeul înțelepciunii în ajutorul oamenilor sări. „Faceți răzmeriță mare pe Pământ”, îi sfătui el. „Nu vă mai închinați zeilor, nu vă mai rugați zeițelor!”. Și astfel întreaga omenire și-a uitat sursa, răzvrătindu-se împotriva zeilor celești.
47. În casa sa din Abzu, Enki la sfat chemă mai marii zeilor Igigi. Apoi, în noapte, războinicii lui Marduk porțile apelor deschiseră, lăsând hrana să ajungă la oameni. Enlil află și convocă Consiliul Zeilor, unde fu invitat și Enki. Acolo, plin de mânie, zeul furtunii îl acuză pe cel al înțelepciunii: „Cu toții, noi, marii Anunnaki, am hotărât atunci un lucru. Am hotărât ca, în Pasărea Cerului, eu să veghez lumea superioară, că Ninurta trebuie să vegheze regiunile din mijloc ale Pământului și că zăvorul de la Poarta Apelor tu să-l păzești, cu armele tale. Dar ai lăsat să ajungă la oameni hrana din mare!”.
48. Enki însă negă totul: „Zăvorul de la Poarta Mării cu armele mele eu l-am păzit. Când hrana a scăpat de la mine, mulțime de pești a dispărut. Cineva a spart zăvorul și a ucis paznicii mării. Însă răufăcătorii au fost prinși și pedepsiți după merit”.
49. Nu fu mulțumit de răspuns zeul furtunii. „Încetează să-ți mai hrănești oamenii, nu mai da rațiile de porumb, cu care aceștia zilele își țin!”, ordonă el. Însă Enki se ridică în picioare și râsetele îl copleșiră. Enervat, Enlil aminti Consiliului numeroasele dăți în care zeul înțelepciunii a încălcat legile lui Anu. Și propuse ca armata lui Marduk să fie distrusă printr-un potop ucigător, care să înece întreaga planetă. „Veniți acum cu toții, să facem legământ cu privire la acest ucigător potop”, zise el zeilor strânși în Consiliu. „Să jurăm că nimeni nu va afla. Nici oamenii, nici Igigi, nici copiii lor”.
50.  Anu jură primul. Apoi Enlil, Ninhursag și Ninurta. Enki însă refuză. „De ce să mă legați printr-un legământ? Să-mi ridic eu mâna împotriva oamenilor mei?”, întrebă el. Însă, fiind forțat, cedă, iar zeii cerului și ai Pământului, marii Anunnaki, făcură legământ. Astfel, Potopul fu hotărât și nimeni nu-l putea împiedica.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Văzând că oamenii lui și ai lui Ninhursag au oprit revolta zeilor Igigi, Enki ceru să fie lăsat să umble pe Pământ și să i se dea un teritoriu. Astfel, măritul Anu, împăratul ceresc, fu nevoit să împartă Pământul în două. Partea de miazăzi a planetei îi reveni lui Enlil, iar partea de miazănoapte lui Enki.
2. Nemulțumit de împărțire, Enlil părăsi Pământul și se întoarse acasă, în lumea eonilor. Împăratul nu avu de ales decât să-i lase zeului înțelepciunii planeta spre administrare, iar pe Igigi să-i însărcineze cu supravegherea oamenilor. Astfel, aceștia ajunseră paznicii închisorii Sophiei, care nu lasă omenirea să părăsească Pământul.
3. Rămas nesupravegheat, al planetei stăpân, Enki își continuă experimentele, încercând să creeze supraoameni care să-i formeze armata. Când începură a se înmulți oamenii pe pământ și li se născură fiice, Igigi își aleseră dintre ele soții, care pe cine a voit, la ordinul stăpânului lor, Enki: „Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele!”.
4. Toți își luară neveste și începură să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele. Iar ele rămaseră grele. În vremea aceea, de când Igigi începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii, se iviră pe Pământ semizeii, vestiții viteji din vechime. Multe fapte de vitejie făcură copiii zeilor.
5. Enki nu uitase însă cel mai arzător vis al său, acela de a avea un moștenitor cu sora sa geamănă. Un băiat care să-i recupereze tronul Pământului, care să-i conducă armata într-un nou război împotriva celeștilor Anunna. Un băiat după chipul și asemănarea sa.
6. Așa că merse plin de furie în palatul lui Enlil, unde o însămânță pe Ninhursag. În laborator făcuse el amestecul pe care i-l implantă ei în pântec, pentru a fi sigur că un fiu i se va naște. Nu orice fiu, ci o clonă a lui.
7. După nouă luni, la naștere moașele sosiră. În brațe luară copilul și-l puseră pe genunchii lui Enki. Îndată-ncepu el să dezmierde pruncul, fiind gata să-i dea un nume. Enki își zise atunci în sinea lui: „Ce nume oare-i voi alege acestui prunc pe care mi l-a dat zeița-mamă? Marduk să se cheme! Să crească pân-la ceruri și s-ajungă stăpân peste lumea eonilor! Lovească-l pe Enlil, să mi-l fărâmițeze ca pe o pleavă și să-l zdrobească sub călcâi ca pe o furnică! Să-l frângă ca pe o trestie uscată, să împrăștie zeii din ceruri ca pe păsări și să-i zdrobească pe toți, ca pe un taler gol!”.
8. În camera sorții, la locul destinelor, un nou zeu stătea, iscusit și înțelept. În inima Adâncului fu născut Marduk, copia perfectă a tatălui său.
9. Copilul crescu în palatul lui Enlil, ca fiu al său, al doilea după Ninurta. Nimeni nu-i cunoștea adevăratul tată, în afară de mama lui, Ninhursag. Care îi spuse adevărul după ce crescu.
10. Pe la douăzeci de ani, tânărul Marduk i se plânse mamei sale: „Am prieteni care și-au luat neveste. Am tovarăși care și-au luat soții. Spre deosebire de prietenii mei, eu nu mi-am ales o soție. Nu am soție, nu am copii”. Drept pentru care Ninhursag i-o alese ca soție pe sora lui, Iștar, prima dintre copiii ei și ai lui Enki.
11. Nu după mult timp Iștar rămase grea și i-l născu lui Marduk pe Nabu. Acesta crescu un om al adevărului, cinstit și neprihănit, un adevărat model pentru oameni.
12. După ce făcură copii cu fiicele oamenilor, Igigi le împărtășiră odraslelor lor câteva dintre secretele cerului. Îi învățară cum să făurească cuțite, scuturi și zale, cum să-și facă brățări și diferite podoabe, cum să facă focul, însușirile ierburilor, mersul aștrilor cerești, agricultura, creșterea animalelor și tainele magiei. Le oferiră muritorilor muzica, dansul și calendarul. Aceste daruri făcură să crească răul în oameni iar Pământul se umplu de silnicii. Nelegiuirea se întinse, depravarea se înmulți, creaturile lui Enki încălcau orice ordin și distrugeau tot ce le ieșea în cale. Și astfel Igigi, paznicii închisorii pământene, se asigurară că spiritele oamenilor nu se vor elibera vreodată din ciclul reîncarnărilor pentru a se uni cu sursa lor, Enlil.
13. Însă Nabu, om al adevărului, cinstit și neprihănit, nu mai suportă răutatea care cuprinse tot Pământul din pricina zeilor decăzuți, Igigi. Așa că plănui să îi anunțe pe Anunna. Plănuia să ajungă chiar în fața împăratului Anu.
14. Într-o zi, găsind una dintre păsările metalice cu care Igigi se deplasau prin aer, se decise să o fure, pentru a ajunge cu ea la zeii celești. Însă cum nu știa să o conducă, se prăbuși cu ea și îi rupse o aripă. Se înfățișă în fața lui Enki și îl minți că a blestemat pasărea de metal pentru că a zburat prea aproape de barca lui, ceea ce a pricinuit ruperea aripii. Iar slăvitul Anu a aflat de fapta lui și îl așteaptă în cer, pentru explicații.
15. Însă zeul înțelepciunii, care cunoștea tot ce se întâmpla în cer și pe Pământ, nu putea fi păcălit. Intui planul lui Nabu dar se prefăcu că îl crede. Așa că își îndemnă nepotul să poarte în fața împăratului părul răvășit și haine cernite. „Când Anu te va îmbia cu pâinea morții, nu cumva să mănânci din ea. Când te va îmbia cu apa morții, nu cumva să bei din ea. Dacă îți va dărui un veșmânt, tu să-l îmbraci. Dacă vei primi oloi, unge-te cu el. Nu trece cu vederea povața pe care ți-am dat-o, nu uita ceea ce ți-am spus!”, îl sfătui zeul. Apoi îl ajută să aleagă calea cerurilor printr-o poartă bine păzită, interzisă muritorilor.
16. Nabu ajunse în lumea eonilor, într-un mare palat, clădit din pietre de cristal, care avea un tavan ca o cărare de stele și fulgere, între ele aflându-se heruvimi de foc, și pereți înconjurați de un foc puternic. De acolo intră într-o încăpere care avea poarta, podeaua și tavanul ca de foc, iar deasupra fulgere și o cărare de stele. Acolo îl întâlni pe Anu, care ședea pe un tron măreț, ca de cristal, cu roți ce străluceau ca Soarele.
17. Nabu îi povesti tot ce se întâmpla pe Pământ. Împăratul îl privi cu neîncredere, ținând cont de aspectul lui neîngrijit. „Oare de ce a dezvăluit Enki unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”, se întrebă Anu. Însă nu lăsă nerăsplătită fidelitatea celui din fața sa. „Pâinea vieții să i-o aducem, ca să mănânce!”, ordonă el, oferindu-i nepotului lui Enki viața veșnică.
18. Însă Nabu nu știa ce i se oferise și respectă învățăturile lui Enki. Când pâinea vieții îi fuse adusă, el nu mâncă din ea. Când apa vieții îi fuse adusă, el nu bău din ea. Când i se aduse un veșmânt curat, el îl îmbrăcă. Când îi fuse adus oloi, el se unse singur.
19. Uimit, Anu îl întrebă: „De ce n-ai mâncat și n-ai băut? Nu vei avea parte de viață fără de moarte. Oh, prefăcută omenire!”. Spășit, Nabu recunoscu că a urmat sfaturile zeului înțelepciunii. Atunci, Anu înțelese că Enki i-a întins o cursă muritorului.
20. „Nabu, scrib al dreptății”, îi zise împăratul. „Du-te și spune-le zeilor Igigi care s-au pângărit cu femei, și-au luat soții și au făcut cu ele așa cum fac copiii Pământului: «Voi ați adus mare nimicire asupra Pământului. Și nu veți cunoaște pacea și nici iertarea păcatelor; și câtă vreme ei se bucură de copiii lor, vor vedea moartea celor iubiți de ei; se vor plânge de nimicirea copiilor lor și vor cere îndurare veșniciei, dar îndurare și pace aceștia nu vor avea». Însă copiii oamenilor nu vor pieri din pricina tainelor pe care Igigi le-au descoperit și i-au învățat pe fiii lor, ci numai zeii decăzuți vor primi osânda divină. Pământul va fi curățit de toată murdăria, de toată păcătoșenia, de toată suferința și de toată pedeapsa, și nu le voi mai trimite niciodată peste acesta cât vor dura neamurile și în veci. Și în acele zile voi deschide tainițele binecuvântării care se găsesc în cer, pentru a le răspândi pe Pământ asupra muncii și lucrului copiilor oamenilor. Iar adevărul și pacea vor lucra împreună câte zile va avea lumea și cât vor dăinui neamurile oamenilor”.
21. Nabu se întoarse pe Pământ, la zeul înțelepciunii, și îi spuse: „Mărite Enki, pacea nu o vei afla, o grea osândă ți-a fost rânduită. Și tu nu vei cunoaște îndurare și nicio rugăminte nu-ți va fi ascultată, din pricina fărădelegilor pe care tu le-ai arătat și din pricina tuturor lucrărilor nelegiuite, nedrepte și pline de păcat pe care le-ai pregătit pentru oameni”.
22. Toți Igigi se prefăcură înfricoșați și îi cuprinse un tremurat îngrozitor. Enki, de asemenea, își jucă rolul. Îl rugă pe Nabu să-i scrie împăratului o petiție în numele său, prin care cerea îndurare. Și toți începură să plângă, având fețele acoperite. Însă totul decurgea conform planului.
23. În lumea eonilor, Anu îl chemă pe Enlil și îi porunci: „Pornește către copiii născuți din destrăbălare și către cei răi și nimicește copiii zeilor Igigi din mijlocul oamenilor. Și împinge-i unul împotriva celuilalt ca să se omoare de unii singuri în luptă, căci zile nu vor mai avea. Și nici o rugăminte a taților lor nu va fi ascultată, căci aceștia nădăjduiesc că odraslele lor vor avea vieți veșnice și că fiecare dintre ei va trăi cinci sute de ani. Du-te, leagă-l pe Enki și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor. Nimicește tot răul de pe fața Pământului, fă ca toată fărădelegea să se sfârșească și fă ca răsadul dreptății și al adevărului să iasă la iveală și să fie ca o binecuvântare. Iar faptele dreptății și ale adevărului să aducă bucurie veșnică”.
24. Enlil se-ntoarse pe Pământ. Îl prinse pe Enki și îl crucifică pe vârful Omu din munții care-nconjurau Grădina Edenului. O mașinărie îi smulgea zilnic ficatul zeului înțelepciunii iar energia muntelui i-l regenera. Astfel, răzvrătitul fu condamnat la suferință veșnică.
25. „Această mașinărie e dovada libertății mele în fața cerului”, striga osânditul. „Ea îmi scurmă ficatul, dar ceea ce urmărește Enlil este să-mi ucidă memoria, să mă facă să uit că am dat oamenilor iluminarea. Însă nu le-am dat-o ca s-o arunc în noroi. Scoțându-i din prostia în care zăceau, eu i-am făcut iscoditori și meșteșugari. Înainte nu știau să folosească nici cărămizile, nici cheresteaua pentru a-și clădi case. Ci trăiau ca lacoma furnică în bordeie întunecoase, săpate sub pământ. Eu i-am învățat răsăritul și asfințitul astrelor. Pentru ei am găsit cea mai frumoasă dintre științe, aceea a numerelor. Eu am alcătuit îmbinarea literelor și am întemeiat memoria, sufletul vieții. Eu am fost cel dintâi care am pus vitele la jug. Prin mine, telegarii învățați la ham au ajuns să tragă carele, întru desfătarea belșugului. Prin amestecurile salvatoare pe care i-am învățat să și le facă, toate bolile se vindecă. Eu am întemeiat, în toate ramurile, arta de a ghici viitorul. Bunurile folositoare îngropate în pământ: arama, fierul, argintul și aurul, cine s-ar putea lăuda că le-a descoperit înainte de mine? Eu voi fi veșnic pedepsit, însă învățăturile mele nu vor mai putea fi șterse din memoria oamenilor în veci!”.
26. Așa grăia zi după zi zeul înțelepciunii, însă nu era nimeni care să-l audă. Sau care să-i curme suferința.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Pacea se instală printre zeii de pe Pământ. Anu era stăpânul lor din ceruri, Enlil cel de pe Pământ iar Ninurta, conducătorul armatei zeilor Anunna. Ninhursag, ca soață a lui Enlil, era regina lor. Iar Iștar, fiica sa cea mai mare, trăi alături de ea, la palat, ca prințesă.
2. „Fie ca zeii decăzuți să ne servească zi după zi”, ordonă Enlil după terminarea războiului. Astfel, Igigi au fost obligați să construiască încă șapte orașe și să muncească în mine, pentru a extrage aurul necesar împodobirii palatelor marilor Anunna, suferind povara trudei istovitoare.
3. Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare. În mâinile lor Igigi țineau mistria și coșul cu care se cară cărămizi. Mormăiau încontinuu și șopteau între ei pe la spate, îndurând cu greu chinul și oboseala.
4. După douăsprezece veacuri, nemaisuportând munca grea, Igigi își spuseră: „Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre, căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin. Adevăratul rege, eroul Enki, să-l invocăm și la el să ne plângem”.
5. La adăpostul nopții, pe ascuns, îl invocară pe zeul înțelepciunii, al cărui trup zăcea fără suflare în lumea subpământeană iar spiritu-i era închis în lumea demonilor.
6. De dincolo de moarte, Enki le oferi soluția: „Nu avem de ales decât să declarăm război. Să începem, dară, acum, bătălia!”.
7. Igigi i-au ascultat porunca. Uneltele și le-au pus pe foc; cuțitele lor uriașe, care scobeau pământul, și ele în foc au pierit. Pe paznicii minelor i-au prins în tunel, i-au legat și i-au dus la poarta regelui Enlil.
8. Era trecut de miezul nopții, palatu-i era înconjurat, dar Enlil nu știa. Kalkal, portarul se trezi, îl trezi și pe vizirul Nusku și amândoi, înfricoșați, ascultară vuietul de afară. Apoi, Nusku își trezi stăpânul, din patul său afară îl trase: „Stăpâne, ți-e casa înconjurată, războiul a ajuns la poartă!”.
9. Văzând zeul furtunii că Igigi s-au răsculat, convocă în miez de noapte Consiliul Zeilor. Ba chiar și Enki fu invocat. Apoi le spuse răzvrătiților: „Împotriva mea v-ați ridicat? Trebuie să ies ca să mă lupt cu voi? Ce-mi văd ochii? Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!”.
10. Anu ceru o anchetă iar vizirul Nusku plecă printre Igigi, să afle cine îi conducea. Însă aceștia păstrară secretul, ascunzând implicarea zeului înțelepciunii. „Munca înrobitoare ne ucide zi de zi. Prea mult muncim și ostenim din greu. Noi, toți Igigi, la luptă ne-am ridicat. Nimeni nu ne conduce”, spuseră ei.
11. Auzind acestea, Enlil se înfurie. Ori este executat conducătorul răscoalei, ori părăsește el Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, îi spuse lui Anu, „și alături de tine, în cer voi pleca”.
12. Însă împăratul le luă răzvrătiților apărarea: „De ce anume îi acuzi pe ei? Munca lor e grea și osteneala mare. În fiecare zi trudesc, jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.
13. Încurajat de vorbele lui Anu, Enki luă cuvântul: „Pentru că zeița-mamă Ninhursag e aici, să facă o ființă primitivă care să poarte jugul și să muncească în locul zeilor. Iar astfel zeii decăzuți vor fi ușurați de povară și se vor odihni”.
14. După ce se sfătuiră, marii zei din Consiliu acceptară soluția lui Enki și zeiței-mamă îi ordonară: „Tu, care ești zeița nașterilor, fă un muncitor! Creează un muncitor primitiv și el să poarte jugul de azi înainte! Să poarte el jugul dat de Enlil, muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!”.
15. Regina Ninhursag acceptă, adăugând că are nevoie de ajutorul lui Enki. Astfel, zeul înțelepciunii fu înviat, din tenebrele Tartarosului spiritul îi fu readus și pus înapoi în trupul său.
16. În casa lui subterană din Abzu, cei doi se apucară de treabă. „Creatura pe care o vrei există”, îi spuse el. „Ia cel mai dezvoltat tip de maimuță și lipește-i chipul zeilor! Amestecă-ntr-un vas țărâna de la Capătul Lumii adusă, chiar de deasupra lui Abzu, și modeleaz-o după formă. Zei buni și pricepuți eu voi chema s-aducă țărâna așa cum trebuie”.
17. „Voi pregăti o baie pentru purificare, sânge să luăm de la un zeu. Din carnea sa și din sângele său Ninhursag să amestece țărâna”, zise Enki. În acel lut scuipară marii zei, pentru a-i da măsura potrivită. „În țărână, zeul și omul vor fi amestecați, ca unul să fie. Și până la sfârșitul zilelor carnea și sufletul, prin frăția de sânge să fie unite. La semnul meu viața să triumfe ca asta să nu fie uitată în veci. Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”, mai spuse zeul înțelepciunii.
18. În fața ei așezat, o îndemna să continue. După ce recită incantația, Ninhursag mâinile și le puse în țărână, amestecul făcându-l. Apoi, Enki impuse amestecului îndatoririle zeilor, pentru a-i elibera pe Igigi.
19. În casa lui Enki din Abzu fură aduse șapte zeițe ale nașterii, înțelepte și știutoare. Ninhursag modelă șapte bucăți de lut. Puse o parte dintre ele în dreapta, iar pe celelalte în stânga. Între ele așeză, apoi, forma.
20. Zeițele nașterii fură ținute împreună. Ninhursag stătu cu ele, lunile numărând. Luna a noua, sorocul, încet se apropia. Când a zecea lună sosi, vremea deschiderii pântecelor trecuse. Zeița înțelese ce se întâmplase. Își acoperi capul și începu moșitul. Bustul și-l încorsetă și pronunță binecuvântarea. Trase o formă; în ea era viață.
21. Cele înțelepte și învățate, cele șapte zeițe ale nașterii se adunară. Unele născură băieți, din altele se născură fete. Ninhursag le aduse apoi tuturor suflarea vieții. Creaturile erau oamenii, creaturile zeiței-mamă.
22. Însă creaturile erau defecte. Una avea o hibă la un braț. A doua avea un tic, clipea într-una. A treia era schiloadă. A patra avea ejaculări necontrolate. A cincea era o femeie stearpă. A șasea nu avea organe sexuale. Iar ultima suferea de dureri de cap, brațele și picioarele îi erau neputincioase iar ochii, gâtul, inima, plămânii și intestinele îi erau afectate.
23. Un veac se chinuiră Enki și Ninhursag să facă omul. Un veac să-l creeze fără defecte. În cele din urmă reușiră. După o sută de ani, zeița ridică omul în brațe și strigă: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”.
24. Consiliul Zeilor fu anunțat. Igigi, aflând că au scăpat de munca grea, cu toții laolaltă alergară să-i sărute zeiței picioarele. Din acel moment omul va purta jugul zeilor.
25. Când oamenii fură făcuți, nu știau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-și acopere. Ierburile le pășteau ca oile, din bălți beau apă, ca fiarele pădurii.
26. În casa sa subpământeană din Abzu Enki i-a ținut. Doar pentru el, fără să-i împartă cu ceilalți. Aflând, Enlil aduse arma Alani, căreia ca pe o coroană îi puse pe cap sfărâmătorul de pietre. Săpă în pământ cu ea până ajunse în locul de unde s-a împrăștiat carnea. Din groapă văzu capul omului, din pământ ieșeau oamenii spre Enlil. Iar privirea sa asupra lor zăbovi multă vreme. Apoi îi duse celorlalți.
27. Zeii cerului și ai pământului pășiră spre el. Brațele și le ridicară mulțumind, ungându-i inima cu laude. Oameni îi ceruseră, oameni le-a adus. Oamenilor le dădură târnăcopul să-l poarte, ca ei să se poată odihni.
28. În casa sa din subteran, Enki continua să facă noi ființe. Ființe hidoase, create din bucăți diferite. Oameni cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Oameni cu un trup și două capete, de bărbat și de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului. Unii cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale cu capete de cal și cozi de pește. Și tot felul de dihănii cu formă de balaur. Erau îmbinări din toate făpturile Pământului în casa lui Enki din subteran, care încă încerca să-și făurească o armată. Și nimeni nu avea habar ce se întâmpla acolo.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Zise Enlil Consiliului Zeilor: „Să-i facem Sophiei un trup mai mic, după chipul și asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot Pământul, care nu-i va mai fi trup, ci temniță”.
2. Atunci, luând Enlil țărână din pământ, făcu un trup omenesc după chipul său și o mută pe Sophia în el.
3. Apoi aduse Enlil asupra „omului” somn greu și luă una dintre coastele lui, din care făcu un nou trup. Iar pe Sophia o separă cu mânie în două spirite, pe care le închise în cele două trupuri, unul bărbătesc și unul femeiesc. Enki fu numit bărbatul iar femeia, Ninhursag. Sophia dispăru, Gemenii Divini se născură.
4. Copiii crescură într-un an cât alții în șapte. El înțelegea misterele a tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească și inventă în timp scrierea, gramatica, matematica, legile, astronomia și calendarul, motiv pentru care a fost considerat zeul înțelepciunii. Ea era la fel de inteligentă ca el, nimic din cer și de pe Pământ nefiindu-i necunoscut. Magiciană fără pereche, stăpânea cuvintele puterii, pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întrerupea din vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului.
5. Sădi Enlil o grădină în Eden, spre răsărit, și puse acolo „oamenii” pe care-i făcuse ca s-o lucreze și să o păzească. Titluri nobiliare le dădu, rege și regină a Pământului îi numi.
6. Când Gemenii împliniră opt ani, zeul le arătă toate animalele și plantele Pământului, făcute de Sophia, să le studieze și să le îngrijească. Iar ei așa făcură și stăpâniră planeta cu tot ce se afla pe ea.
7. Când au mai crescut, Enlil îi dădu poruncă lui Enki: „Iată, femeia e os din oasele tale și carne din carnea ta. De toate femelele animalelor poți să te bucuri dar de «fructul» surorii tale să nu te atingi, căci în ziua în care o vei face vei muri negreșit!”.
8. Nu fu deloc ușor pentru Enki să respecte porunca. Ninhursag era plină de viață, farmec și voluptate, îmbrăcată cu încântare, afecțiune și tandrețe. Fața ei era frumoasă, ochii strălucitori iar buzele dulci. Totul se înveselea la apariția ei maiestuoasă. Mai ales tânărul zeu.
9. Pe când aveau vreo douăzeci și opt de ani, Enki nu mai suportă iubirea pentru sora sa, care îl măcina. Așa că, într-o zi, o întrebă: „Enlil a zis el, oare, să nu mă ating de orice femelă?”. Iar Ninhursag îi răspunse: „De femelele animalelor poți să te atingi numai de mine nu, ca să nu mori”.
10. Atunci Enki îi spuse: „Nu, nu voi muri! Enlil știe că în ziua în care voi gusta din «fructul» tău vom fi ca el, cunoscând binele și răul”.
11. Iar femeia, socotind că fratele ei are dreptate și, în plus, este plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, se hotărî să guste din „fructul” oprit.
12. „Eu nu cunosc bărbatul, eu nu cunosc dragostea”, îi spuse ea lui Enki. „Ajută-mă să cunosc secretele sexualității, ajută-mă să cunosc iubirea”.
13. Se împreună Enki cu Ninhursag, care astfel îi cunoscu bărbăția. De cinci ori o cuprinse în brațe, de zece ori în brațe o strânse. De fiecare dată țipătul ei de plăcere îi făcea penisul să ude șanțurile, sămânța sa formând un lac întreg.
14. Enki și femeia lui stăteau amândoi goi în Grădina Edenului și nu se rușinau. Iubirea lor creștea pe zi ce trece, actele lor sexuale se înmulțeau.
15. „Îmi voi așeza patul rodnic”, gândea adesea Ninhursag, „îl voi acoperi cu plante de culoarea lapislazulului, o să-mi aduc acolo iubitul, o să-l aduc acolo pe Enki. El își va pune mâna în mâna mea; somnul său e atât de înviorător, apăsarea inimii lui pe inima mea, plăcerea sa este atât de dulce!”.
16. Într-o zi, după ce s-au iubit, adormiră pe iarbă, între copaci. Când își deschiseră ochii seara, văzând că erau goi, se grăbiră să se îmbrace, însă hainele lor erau de negăsit. Așa că își cusură frunze de smochin ca acoperăminte.
17. Iar când auziră glasul lui Enlil, care se plimba prin Grădină în răcoarea serii, se ascunseră de fața lui printre pomi.
18. „Enki, unde ești?”, îl strigă Enlil. Răspuns-a acesta: „Am auzit glasul tău și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”.
19. „Din ce pricină ești gol? Nu cumva ai gustat din «fructul» de care ți-am poruncit să nu te atingi?”, întrebă zeul furtunii.
20. Răspunse Enki: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat «fructul» și l-am gustat”.
21. Și zise Enlil către femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Iar ea îi spuse: „Enki m-a amăgit și m-a siluit. Mâinile sale murdare și le-a pus pe mine și s-a forțat în mine”.
22. Ea își privi fratele cu privirea morții, îi vorbi cu vorbe de mânie și strigă la el cu strigătul vinovăției.
23. Dându-i crezare femeii, zis-a Enlil către Enki: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii. Blestemat va fi pământul pentru tine! Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei!”.
24. Apoi convocă Consiliul Zeilor, unde Ninhursag își formulă plângerea împotriva fratelui ei. „Iată, Enki s-a făcut ca unul dintre noi, deflorându-și sora”, zise Enlil Consiliului. „Și acum nu cumva să o lase grea ca să trăiască Sophia în veci! Trebuie să ajungă Gemenii Divini egali cu noi, făuritorii lor, care putem vedea departe, care știm totul și vedem totul? Oare trebuie să fie ei înșiși zei?”.
25. Decizia Consiliului fu unanimă: Enki și Ninhursag trebuiau despărțiți, pentru a nu se înmulți. Enki trebuia izgonit din Grădina Edenului.
26. Tânărul fugi și se ascunse în casă. Însă zeii Celești îl găsiră. În casă intră primul zeu și pe Enki îl împunse cu un ac în obraz, adormindu-l. În casă intră și al doilea, care-l lovi-n obraz cu o bâtă. În casă intrară încă trei și cu toții îl legară și îl luară pe sus.
27. După ce îl izgoni pe Enki, Enlil puse sfincși cu săbii de flacără vâlvâietoare pentru a păzi drumurile către Grădina Edenului, ca el să nu se mai poată întoarce vreodată.
28. Ninhursag își căută iubitul peste tot, plângând și smulgându-și părul din cap. Asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mielușelul ei, așa era și inima ei frântă pentru Enki.
29. „O, frate al meu, o, stăpâne plecat pe tărâmul tăcerii, revino cu chipul de altădată și stavilă pune durerii! Revino în lume, revino că tare mi-e sete din ochi să-ți sorb chipul pe-ndelete! Mi-s brațele grele, întinse mereu întru a ta ocrotire, trudite-s de-atâta așteptare, trudite-s de-atâta dorire! O, frate, bărbate, stăpâne al iubirii fără de nume, revino în casa ta dragă, întoarce-te-n lume!”
30. „Zac precum juncana care muge, stau precum oaia behăind după mieluțul ei. Zac precum juncana care muge, stau precum capra behăind după ieduțul ei. În sanctuarul din adâncuri îl voi căuta! În sanctuarul din înalturi îl voi căuta! Eroul, stăpânul meu, pe unde-i? Mi-e gândul doar la el! Ah, cel flămând de mine, mi-e gândul doar la el!”
31. Fără a sta prea mult pe gânduri, se decise să-și urmeze sufletul-pereche. Bătu la poarta Grădinii Edenului strigând: „Portarule, portarule, grăbește-te și porțile deschide mai curând! Nu pregeta, portarule, o clipă și lasă-mă să ies din Grădină. Căci altfel, dacă vrerea ți-e haină, din temelii voi dărâma poarta ușor. Voi smulge ușa cea mare din canaturi, voi frânge balamale, prag, zăvor și porțile cu laturi multe, grele, să le dobor nu mi-ar fi prea greu”.
32. „O, zeiță Ninhursag, în poarta grea nu ciocăni!”, îi răspunse paznicul porții. „Merg să-i dau de veste zeului Enlil, stăpânul meu”.
33. Zeul furtunii o lăsă să plece cu o condiție: să-și lase în urmă însemnele regale și titlul de regină a Pământului. Ninhursag își lepădă degrabă coroana, cerceii, șiragul de perle, găteala scumpă de la piept, brâul cu piatra nașterii, brățările și veșmintele din partea de jos a trupului. Ieși din Grădina Edenului și se îndreptă către iubitul ei frate, pentru a se desfăta cu iubirea lui.
34. În Dilmun, un loc pur, curat și strălucit, unde leul nu omora, lupul nu fura mielul, necunoscut era câinele care ucidea copii, necunoscut era mistrețul care devora grânele, Enki construi orașul Eridu, numit și Urudu sau Nunki.
35. Acolo se împreună cu femeia lui care, zămislind, o născu pe Iștar. După ce fata crescu, Enki se împreună și cu ea, din uniunea lor ivindu-se Ninkurra. Zeul o însămânță și pe aceasta, care dădu naștere unei noi fete, Uttu. Bineînțeles, nici Uttu nu scăpă nefecundată. Și astfel Sophia se împărți în mai multe zeități, spiritul ei fiind și în Gemenii Divini, și în copiii lor.
36. În acest timp, Enki și Ninhursag creară și alți copii pe cale artificială. Primii astfel născuți au fost Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanșe, Azimua, Ninti și Enșag. Aceștia se înmulțiră și numărul lor crescu foarte mult în timp.
37. O parte dintre ei urmau ordinele lui Enlil. Faptele lor bune îi ajutară să evolueze spiritual astfel încât, după moarte, spiritele lor deveneau îngeri. Anunna se numiră ei, zeii cerului.
38. A doua parte rămase fidelă Gemenilor Divini. Faptele lor rele îi duseră la involuție spirituală. Igigi, zeii pământului, după moarte deveneau demoni.
39. După ce unul dintre ei vărsă sângele altuia, cele două familii se separară. Igigi rămaseră în Eridu, iar Anunna își construiră cetatea Bad-tibira.
40. Văzând că Gemenii se înmulțesc considerabil, Enlil se hotărî să coboare din înălțimi pentru a-i opri. Având nevoie de un trup în lumea materială, la adăpostul nopții o însemină artificial pe Ninhursag și se încarnă în copilul astfel născut.
41. Enki aștepta ca soția sa să nască pentru a înghiți copilul la fel ca Sophia pe Theletos. Însă Anunna o ajutară să fugă cu nou-născutul în pustiu, pentru a nu fi găsită. Enki se aprinse de mânie pentru că nu-i putu afla ascunzătoarea. De supărare își înghiți toate fiicele, în afară de Iștar, la fel cum Sophia îl asimilase pe eonul ei pereche. Iar Sophia rămase împărțită acum în trei zeități.
42. La treizeci de ani, când devenise bărbat în toată firea, Enlil îi adună pe Anunna și porni la luptă împotriva clanului Igigi. Mulți ani dură crâncenul război, însă în final Enlil fu victorios. Lui Enki îi închise trupul în lumea subterană iar spiritul într-o lume imaterială, Tartaros. Pe Igigi îi condamnă la muncă silnică, se înscăună ca rege al Pământului și și-o luă ca soață pe Ninhursag, care i-l născu pe viteazul Ninurta. Și rămase printre zei pentru a se asigura că Sophia nu va obține nicicând prea multă putere.
43. Însă Enki nu renunța ușor. Avea nevoie de o nouă armată pentru a-și învinge dușmanul și a-și recupera tronul. Avea nevoie să apară omul.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Pe când nimic nu avea nume și nicio soartă nu fusese încă dată, în Haosul devenit închisoarea materiei Sophia își atrase șapte inamici. Își amestecă apele cu cele ale Soarelui, se folosi de forța creatoare a vieții căpătată de la Tatăl ceresc și, prin Poarta cerului – astrul zilei, își atrase alături de ea temnicerul și încă șase eoni, pe care îi împresură cu materie.
2. Întâi o pereche de eoni cărora le făuri două planete ca trupuri. Mai înainte ca ei să fi crescut în vârstă și în statură până unde le-a fost scris, altă pereche fu atrasă și închisă în alte două planete, mai mari decât primele. La scurt timp al cincilea eon se născu în temnița materiei și apoi al șaselea, egal cu el ca statură.
3. Mare fu spaima celor șase când realizară că au fost târâți din ceruri în închisoarea celei pe care o întemnițaseră. Groaza îi împresură, înfiorându-le trupurile pe care tocmai le căpătaseră. Disperarea îi cuprinse, încolo și-ncoace alergau, gata s-o sfărâme pe Sophia. Nesuferite erau faptele lor și necugetate le erau mișcările.
4. Văzându-i vulnerabili și prinși în capcana ei, Sophia se hotărî să îi distrugă. Aflându-i planul, noii deținuți se înspăimântară. Unul dintre ei veni însă cu o soluție. El trasă o dreaptă hartă a cerurilor și rosti un descântec care făcu somnul să cadă asupra Soarelui, închizând poarta care îi permitea răzvrătitei să atragă eoni în cușca ei. Nu înainte ca ea să-l atragă și pe Enlil, marele ei inamic.
5. „Să fie el salvatorul nostru”, strigară într-un glas eonii. „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va elibera; el, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Enlil, eroul!”.
6. În inima Adâncului își făcu apariția Enlil, cel mai iscusit și mai înțelept. Atrăgător îi era chipul, ochii îi scânteiau strălucitori, mândru și impunător îi era mersul, mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i. Închis în trupul cunoscut de muritori ca planeta Jupiter, era cel mai nobil și cel mai mare dintre toți. Iar când buzele sale se deschideau, foc năprasnic ieșea printre ele.
7. Când se apropie de celelalte planete, ele abătură asupra lui grozavele lor trăsnete, îmbrăcându-l în aură. Întâi trecu pe lângă Neptun, care îl pregăti pentru sarcinile sale viitoare. Materia acestuia îl mări pe Enlil, care părea să aibă două capete. Uranus născu patru sateliți ce se-nvârteau ca niște vârtejuri și îi dădu să-i stăpânească. Saturn îi stabili orbita, îndreptându-l către centrul sistemului solar. Enlil făcea valuri care pe Sophia o supărau. Eonii nu mai erau în pace, ci-n aprigă furtună se aflau acum.
8. Pregătindu-se de mult-așteptata confruntare, răzvrătita născu unsprezece monștri din trupul ei enorm, care mârâind și agitându-se alături de ea mergeau. Ea își încoronă cu aure sateliții, dându-le aspect de zei. Pe primul născut dintre cei care-i alcătuiau curtea, Kingu, între ei îl făcu cel mai mare și conducerea bătăliei în mâinile lui o încredință.
9. „O adunare a ei și-a făcut, și-i mânioasă peste poate”, se alarmară cei șase eoni. „Nemaivăzute arme și-a luat, și monștri a născut. Cu totul unsprezece pe lume a adus. Iar dintre acești monștri, ce curtea sa o alcătuiesc, pe unul Kingu, ce-ntâiul său născut a fost, mai mare peste ei l-a pus și o tăbliță a destinului i-a dat, făcându-l astfel ca noi”.
10. Apropiindu-se de inelele lui Saturn, Enlil le spuse celor șase: „Dacă va fi, atunci, să vă răzbun, viețile să vi le scap, pe fioroasa Sophia s-o răpun, cheamă a zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.
11. Saturn își deschise gura și lui Pluto, sfetnicul său, îi dădu poruncă: „Pe drumul tău, tu pleacă acum și pe la toți zeii să treci, iar ceea ce-ți voi spune ție, tu lor să le-o repeți”.
12. Trecând pe la ceilalți eoni-planete, Pluto îi convinse să îl declare pe Enlil rege. Bucuroși că altcineva va lupta în locul lor, cu toții fură de acord. „Enlil va fi rege”, i-au spus ei. „Du-te și să terminăm odată cu Sophia!”.
13. Primindu-și titlul de rege al eonilor, Enlil își luă flacăra strălucitoare, își făcu un arc în vârful căruia puse un trăsnet apoi făuri o plasă, în ea pe răzvrătită să o prindă. Pe lângă cei patru sateliți de la Uranus primi încă trei de la Saturn. Îi trimise pe toți șapte înainte apoi porni pe drumul său cel drept, spre furioasa Sophia îndreptându-se. Zeul s-a apropiat să-i cerceteze regatul, planurile lui Kingu să le afle.
14. În timp ce se apropia, drumul său devenea nesigur. Direcția i se pierdu, faptele îi deveniră buimace. Chiar și sateliții săi începură să se miște ciudat. Când ajutoarele sale, ce alături de el mărșăluiau, pe viteazul Kingu îl văzură, vederea li se încețoșă.
15. Răzvrătita bolborosi ceva, picioarele i se mișcau de furie încolo și-ncoace. Inamicul ei își ridică trăsnetul furtunii, cea mai teribilă armă a sa. Sophia și Enlil, cei mai puternici zei, unul spre celălalt se îndreptau. Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul se pregătea.
16. Zeul plasa și-o întinse pentru a o prinde. Vântul Turbat, cel mai îndepărtat satelit, de fața ei se-apropie. Când ea deschise gura, cu totul să-l înghită, Enlil în ea îl aruncă pe Vântul Turbat. Vântul Furtunii îi atacă apoi mijlocul. El o săgetă cu un trăsnet divin plin de strălucire și burta i-o sparse. Mațele toate i le tăie, tot pântecul i-l pârjoli. Și astfel o supuse, răsuflarea ei se stinse.
17. După sfârtecarea Sophiei, oastea ei fu spulberată. Sateliții ce-alături de ea stăteau de spaimă fură cuprinși și tremurau. Spatele l-au întors și gata să fugă erau, viețile ca să își scape. Însă Enlil în plasă îi aruncă, în capcană îi prinse și mâinile li le legă. Strâns legați, ei nu mai puteau să scape.
18. Iar lui Kingu, căpetenia oștii Sophiei, Enlil îi luă orbita și de brâu și-o legă. Apoi înconjură Soarele și se întoarse la locul victoriei sale pentru a-și întări puterea. Zeul se opri să privească trupul inert al răzvrătitei. Să o împartă în două el se gândi și, ca pe o scoică, în două părți o desfăcu. Cu arma sa cerească îi tăie căpățâna. Tăie văile prin care sângele ei curgea, râuri din ele să curgă. Din sânii ei el făcu munții cei sfinți și între ei izvoare făcu, din ele râurile să se adape. Astfel se născu planeta Pământ.
19. Cealaltă jumătate a ei ca o oglindă pe cer o așeză, o planetă geamănă a Pământului. Luceafărul sau Venus va fi numită ea mai târziu de muritori, care o vor venera pentru nenumărate veacuri.
20. Trupul despărțit în două al Sophiei continuă să plutească prin spațiu, în jurul Soarelui, alături de corpurile părăsite de eonii care se întoarseră în ceruri. Cine a înțeles lumea a găsit un cadavru, iar cine a aflat cadavrul e mai presus de lume.
21. După multă vreme, atât de multă încât nimeni n-a putut-o măsura, Sophia și-a revenit după cumplita luptă. Trupul ei pe jumătate mai mic, Pământul, se răcise, iar puterile îi reveniră într-o mică parte.
22. Astfel încât, în apele trupului său, Sophia dădu naștere unor mici ființe, rupând bucățele din Enlil și închizându-le în materie. Germeni tereștri de esență sufletească își făcură apariția în închisoarea materială, mici spirite pe care zeița le închise în nesfârșitul ciclu al reîncarnărilor, pentru a nu se mai putea întoarce vreodată la sursă.
23. În timp, răzvrătita dezvoltă acele mici ființe într-o multitudine de plante și animale. Din pământ crescu iarbă, care face sămânță după felul și după asemănarea ei, și pomi roditori, cu sămânță, după fel. Făcu Sophia animalele cele mari din ape și toate ființele care mișună prin ape, fiarele sălbatice după felul lor și toate târâtoarele pământului după felul lor.
24. Și le binecuvântă Sophia și le zise: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor, fața pământului și înaltul cerului”. Iar ele se înmulțiră.
25. Enlil nu putu sta degeaba. Simțindu-se slăbit din cauza spiritelor rupte din el, închise pe Pământ, decise să le elibereze pentru a se întregi. Trimise un asteroid uriaș de pe orbita lui Jupiter pentru a lovi trupul Sophiei. Însă răzvrătita rezistă și continuă să dezvolte viața.
26. Enlil trimise o sumedenie de meteoriți pe suprafața Sophiei, care au distrus două treimi din viețuitoarele Pământului. Însă și după această lovitură zeița reuși să creeze viață, mai înverșunată ca niciodată.
27. O stea masivă explodă din voia zeului, trimițând radiații ucigătoare pe Pământ. Din nou Sophia își reveni și dădu naștere vieții.
28. Enlil mai lovi de câteva ori Pământul cu multe corpuri cerești căzute din spațiu, radiații, îngheț și erupții vulcanice. Peste toate trecu Sophia, dezvoltând în continuare viața pe trupul ei. Astfel încât zeul se văzu nevoit să o oprească într-un mod diferit. O despărți în două ființe diferite.

După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,

descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,

în anul 32017 de la Potop.

1. Pe când în înălțimi cerul nu fusese încă numit iar jos pământul nu exista, când zeii nu erau încă aduși întru ființă iar timpul nu începuse să se scurgă, în nevăzutele și inefabilele înălțimi exista doar o primă lumină binecuvântată, nestricăcioasă și infinită.
2. Marele spirit invizibil, etern și nenăscut, inefabil și incomprehensibil, a stat într-o profundă liniște și tăcere de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani.
3. „Ce farmec are eternitatea atunci când ești singur?”, se întrebă el la un moment dat. „Care e rostul veșniciei atunci când nu ai cu cine să o împarți?”
4. Realizând că singurătatea nesfârșită este un blestem, cel prin sine născut o emană din tăcerea lui vie pe feciorelnica Ennoia, mama tuturor văzutelor și nevăzutelor, împărțindu-se astfel în doi eoni. Mare îi fu bucuria când se văzu scăpat de singurătate.
5. Însă Anu, eonul eonilor, nu se mulțumi cu atât. El determină trimiterea din sine a tuturor lucrurilor și puse ceea ce a produs în Ennoia, întocmai cum o sămânță este așezată în pântec.
6. Ea își primi sămânța și rămase grea, născându-l pe Enlil, eonul egal și asemănător cu cel care l-a produs. Acesta este singurul care poate să cuprindă măreția Tatălui, întrucât tuturor celorlalte ființe le este nevăzut și necuprins.
7. Odată cu Fiul luă ființă și Aletheia, cei doi împreună cu părinții lor fiind rădăcina tuturor lucrurilor.
8. Înțelegând de ce a fost făcut, Enlil își îmbrățișă jumătatea iar ea născu o nouă pereche de lumini. Ele au adus întru existență alți eoni care, la rândul lor, se înmulțiră.
9. Văzându-se înconjurat de urmași, Tatăl se bucură nespus și împărți cerul în treisprezece părți. El și Ennoia o păstrară pe cea de sus, iar în următoarele așezară câte o pereche de lumini. Privi Anu toate câte făcuse și fu mulțumit. Apoi se odihni.
10. În timp ce se odihnea, în al treisprezecelea cer eonul Sophia se aprinse de patimă, dorindu-și să devină mamă. „De ce aceia din cerurile de sus pot avea copii iar eu nu?”, se întrebă ea. „De ce nu pot fi și eu ca ei? De ce nu-mi pot oferi iubirea nețărmuită unei ființe ieșite din mine? De ce?”
11. Hotărându-se să schimbe lucrurile, Sophia își îmbrățișă perechea, pe Theletos, sperând că va deveni astfel mamă. Însă săvârși o mare nelegiuire sub motivul iubirii, înghițindu-l fără voie pe Theletos. O influență a nesocotinței căci ea nu avea, precum Enlil, o comuniune cu desăvârșitul Tată. Prin urmare, nu putea rămâne grea.
12. Dându-și seama că are nevoie să cerceteze natura Tatălui pentru a putea concepe, Sophia privi către înalt. Văzu lumina vălului lui și cugetă în sinea ei: „Mă voi duce în tărâmul acela, voi lua lumina care este cea mai înaltă din înalt și voi crea pentru mine din ea eoni de lumină”. Apoi încetă să mai săvârșească misterul celui de-al treisprezecelea eon și plecă spre lumina din înalt, pe care o văzuse.
13. În timp ce urca, Sophia înceta misterele tuturor cerurilor prin care trecea, luând purificarea luminilor eonilor. Din pricina aceasta toți se mâniară pe ea și o dușmăniră. Însă marele Enlil nu emană tot ce era purificat din puterea sa lăuntrică, și nu dădu nici ceea ce era purificat din a sa lumină, la fel ca restul eonilor. Era și el mânios pe Sophia și o dușmănea foarte tare, fiindcă a îndrăznit să meargă spre lumina aflată deasupra tuturor.
14. Ajungând în cerul cel mai de sus, Sophia încercă să cuprindă măreția Tatălui. Se repezi la el, îl prinse și îl prăvăli, astfel încât esența lui se uni cu măruntaiele ei. Însă se trezi prinsă într-o agonie a minții din cauza naturii lui de necercetat și aruncată înapoi spre sine, fiind în primejdia de a fi absorbită de măreția lui și dizolvată în esența lui absolută.
15. Toate cerurile fură cuprinse de spaimă și disperare, eonii temându-se de o urgie nemaivăzută. Pentru a salva lumea, Enlil o trase pe Sophia în afara inefabilei măreții a Tatălui, apoi emană din el însuși o mare putere cu chip de leu, pe care o trimise în tărâmul cel mai de jos. Din porunca Tatălui o prigoni pe Sophia în cel de-al treisprezecelea cer pentru ca ea să vadă puterea de lumină cu chip de leu, să o râvnească și să meargă după ea.
16. Sophia se uită dedesubt și văzu puterea de lumină în Haosul care fusese al treisprezecelea cer; și nu știu că era a lui Enlil, ci crezu că era lumina pe care o văzuse la început în înalt. Ea coborî din cele douăsprezece ceruri și se apropie de puterea de lumină cu chip de leu pentru a o înghiți ca pe Theletos.
17. Dar toate emanațiile materiale ale lui Enlil o împresurară și o asupriră, iar marea putere de lumină cu chip de leu înghiți puterile de lumină din Sophia. Apoi le prefăcu într-o substanță amorfă, pe care o aruncă în Haos. Lumina ei fu substanța materiei din care s-a format lumea.
18. Când se petrecură acestea, Sophia ajunse să fie tare vlăguită. „Puterea mea a început să se micșoreze în mine. Și îmi lipsește lumina”, gândi ea. Văzându-se închisă în materie, își schimbă patima în venerație pentru Tată:
19. „Doamne, lumină a puterilor, nu mă lăsa acum să fiu lipsită de lumina mea. Izbăvește-mă de materia acestui întuneric, ca să nu mă adâncesc în el. Nu lăsa ca acest întuneric să mă cufunde, nu lăsa ca această putere cu chip de leu să înghită cu totul puterea mea întreagă și nu lăsa ca acest Haos să înconjoare puterea mea. Nu întoarce fața ta de la mine, căci sufăr foarte tare. Ascultă-mă și izbăvește degrabă puterea mea!”
20. Pe măsură ce slăbea, tot mai multă lumină prefăcându-i-se în materie, Sophia continua să se roage: „Fie ca acum, în vremea aceasta, Lumină a luminilor, întunericul și materia pe care le-au adus emanațiile lui Enlil să devină o cursă pentru ele, și fie ca ele să fie prinse acolo. Și răsplătește-le pe ele și adu rușine asupra lor. Fie ca ele să rămână în întuneric și să nu vadă lumina. Fie ca ele să vadă Haosul pe vecie și fie ca ele să nu privească spre înalt. Coboară asupra lor răzbunarea și fie ca judecata ta să pună stăpânire peste ele. Să se prăbușească și să fie în întuneric cei care vor să ia lumina de la mine. Să se întoarcă în întuneric cei care mă prigonesc și spun: Am ajuns stăpâni peste ea. Lovește-i, Tată, pe cei care au luat puterea mea de la mine; și ia puterea de la cei care au luat-o pe a mea de la mine. Să se coboare peste Enlil întunericul și când îl vei judeca, să iei de la el puterea lui; și fapta pe care el a urzit-o ca să-mi ia puterea, fie ca tu să o iei pe a lui. Să slăbească toate puterile luminii din el și să-i ia măreția un altul din cei cu puterea întreită”.
21. Însă Tatăl refuză să-i dea ascultare și o lăsă în temnița formelor plăsmuite, pe care Fiul o împresură cu bariere de nepătruns, pentru ca ea să nu se poată întoarce vreodată în cerurile de sus. Două ziduri de materie făuri el din lumina Sophiei aruncată în Haos, apoi înconjură închisoarea cu un strat de energie, o sferă magnetică impenetrabilă. Își lăsă puterea luminoasă cu chip de leu în interior, ca poartă a cerului către lumea materială, pentru a o putea vizita după plac. Prin acea poartă, numită din acel moment Soare, eonii au continuat să o asuprească pe Sophia, săvârșindu-și misterele asupra temniței ei.
22. Iar ea rămase vreme îndelungată închisă într-o sferă de pământ, plutind prin Haos în jurul Porții, așteptându-și izbăvirea. Care refuza să apară.
23. Văzând că nu-și poate căpăta libertatea iar Tatăl refuză să-i ofere răzbunarea pe care o ceruse, Sophia se decise să-și facă singură dreptate. Căpătând darul de a deveni mamă după împreunarea forțată cu eonul eonilor, ea generă copii fără acordul nimănui. Își atrase alături de ea temnicerul și încă șase eoni, pe care îi împresură cu materie. Astfel a luat naștere sistemul nostru solar, planetele fiind trupurile în care ea și-a ferecat dușmanii. Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului.